versus

Imi inmoi degetul intr-un rosu-brun si ma indrept spre peretele de piatra de dasupra culcusului meu. daca desenez cum trebuie, prada e a mea. inca un pic si gata, maine plec la vanatoare. ma scol devreme, vasul pentru ceremonia zeitei Diana trebuie sa foe gata pana maine. mai am de pictat doar ultima scena, cu cerbul. figuri gratioase, fundal negru, oameni in ocru. simplificat dar cat mai real. sa se miste!
seara ajung mai devreme decat de obicei. miniatura de pe ultima pagina ma asteapta. codexul e aproape gata
dis de dimineata ma uit cu satisfactie la ultimul meu tablou infatisandu-l pe Dionis. e superb. simt cu adevarat o intoarcere la Antichitate.
vai, trebuie sa ma chinui. cat mai exact, cat mai perfect. nu trebuie sa-mi scape nici cea mai mica reflexie. regina e foarte exigenta cand vine vorba de portretele ei. nu mai am timp, toti vor sa-i pictez. nu mai stiu ce sa fac.
ah, dar ce e asta? sa fie oare un rival al pensulei mele? cum de e atat de perfect? dar stai, de ce sa-mi trec viata pictand fotografii? mai bine studiez lumina rasfranta pe oglinda unei ape sau ma joc cu forme geometrice. ce-ar fi daca as umple o panza intreaga cu pere?
dar cat e de bine! las exactitatea in seama mecanismelor, eu pot sa ma arunc de acum intre stele, sa plutesc prin orice materie vreau, sa inchid ochii si sa arunc culoare.

alb

strans. strans legat.
de bunavoie.
imposibil de desprins totusi,
de bunavoie.

zgomot!

liniste...
...momente platoniene de adevar. o lucire din lumea imateriala. care e cea reala dar pe care prea rar o simtim. iti dai seama? e incredibil! alb dulce, alb diafan, alb colorat, alb cu sunet, alb...alb... necuprins. armonia perfecta a pulsatiilor.

zgomot!
dezordine.

consecintele intelectuale ale negarii lumii materiale.
ignoranta fizica.

Descantec

Rosu cu foc
Rosu-n ghioc
Du-te-napoi
L-ai tai gheunoi
Rosul meu frumos
Vino tu la loc
Pe varf de pelin
Ti-oi da sa bei vin
Pe-un colt de luna
Ti-oi canta in struna
Haide sus in stele
La cumetre iele
Haide jos in lut
Sa-ti dau un sarut
Sa te duci de-aici
Sa nu vii de-acolo
Pana ce-n opinci
N-o s-ai licurici
Sa tot stai acolo
Pana ce-n condei
O s-ai ciucurei
Si-n inima,
Scantei.
Rosul meu frumos
Vino tot la loc
Pe varf de pelin
La umbra de pin
Sa stai tot cu mine
Sa iubim pamantul
Sa ne-mbrace vantul
Sa ne uite gandul.


o incercare de descantec/doina/cantecel...ceva popular oricum, ca tot vrobeam mai jos de asa ceva.

Canuta

Mi-am petrecut o zi intreaga intr-o cana de supa cumparata pentru baut ceai.
Apa fiarta, frunze negre uscate, vanilie. Vartej de parfum si zahar. O suprafata stravezie, chihlimbar si luciu de oglinda.
Imi adun gandurile in varful buzelor si le cufund in cana. Dar ma frige, gandurile fug, raman doar aburi vanilati. O abandonez restul zilei.
Ma intorc vesela la ea si imi petrec restul serii ascunsa sub diferitele substante cu care o mai umplu din cand in cand. Cu muzica veche si Lapsang mai intai. Nu vreau sa amestec muza afumata cu cea parfumata. O oparesc cu niste ceai verde si o racesc cu putin sirop de capsiuni.
Imi place cana mea ca e mare. Orice lichid as pune in ea se transforma intr-o oglinda colorata in care imi place sa-mi afund gandurile in timp ce lingurita se invarte larg ca un om care pluteste pe mare. E aceeasi senzatie de libertate ca atunci cand te duci la mare, in larg, te scufunzi, te uiti in jur, plutesti si asculti. Atunci am senzatia de libertate absoluta, ascunsa undeva intr-un infinit rece, ud si straveziu.
Imi place sa adun marea in cana mea mare. Multumesc pentru ea.

Autoportret

Atributiva cu virgula pusa invers de o papusa voodoo care controleaza mecanic cunostinta capatata sufleteste.
O panglica atarna in adierea gandului.
Nostalgia face volute din ce in ce mai stranse asupra aripilor-lumina care se chinuie in zadar sa gaseasca un punct de sprijin in intreaga suflare a unui vant fugar. Vajait, fosnet, expresie, forma.
De unde vii?
Suflet-lumina, duh-lumina, pamant, alb, a respira.
Unde esti?
Fum hoinar, spuma de val, zvon, ras, salt.
Inchide ochii.
Incotro?
Aripi, vis, a pluti, rugaciune, a crede.
Tu.
Poate si eu.
Galben spalacit inchis intr-un loc I. Nimic.
Rama galbena cu doua siluete care in curand vor fi mancate de timp. Nu inca. In curand.

inainte

As scrie ceva popular, o poveste despre un fiu de crai si o Cosanzeana, un basm cu Sfanta Vineri sau o balada a vreunui voinic.

As scrie versuri, descantece si superstitii. Sau legende...Mi-e dor de livezile cu mese lungi si miros de-nserat, de panzele albe agatate deaspura valtorilor agitate, de campuri balaie si cozi impletite. M-am saturat de atmosfere reci de inox si plexiglas. Mi-e dor de boemul popular.

As scrie eu multe dar nu pot decat sa visez si sa le desenez.

Dar domnilor, nu ma intelegeti gresit, iubesc urbea; cu ea am trait pana acum. Dar, ca in orice relatie, ma mai satur de ea. Mi-ar placea insa sa avem parte de un oras interbelic, cu mahalale vesele si pline de muzica, cu masini de epoca si palarii cu pene. Sa fugim la mosii in vacante. Si acolo sa uitam ca suntem boieri, ca suntem de la oras. Sa ne amestecam cu totul in colbul de pe ulite si sa dansam si noi in picioarele goale.

In imagini

Cad in somn. Ma impiedic de un vis. Ajung intr-un colt in care memoria se impleteste cu visarea si imaginile cu sunetul. E locul cel mai frumos pentru ca totul isi pastreaza misterul.
Intru in casa, e plin de tablouri. Un parfum galbui pluteste in aer. Uite acolo-n colt, da, mi-e cunoscut...e pianul cu scaunul lui mic. E pianul caruia i se misca claviatura, pianul cu stropi de vin, pianul de langa soba.
In cealalta camera, nimic. O liniste transparenta inconjoara peretii vechi ai dormitorului. Geamul e inchis. Bucataria imi lasa un gust de capsuni si bezea, ceai, narghilea si mult fum. Zbor, sus, zbor, aici, zbor...mai repede. Umbre impletite in scari de lemn prea noi ca sa aiba inca amintiri. Aici sta. Acum. Aici... nu e nimic. Panza de paianjen, un mascarici care imi face in ciuda balanganindu-se gri, sus, undeva pe tavan. Ca de obicei. Patul e alb, ca de obicei. Sunt tot felul de lucruri pe jos, ca de obicei.
Fata-copil cu suflet de vant imi face un semn. E jos! Alerg, ajung. Nimic...vantul ma sufla afara din casa. Fata-copil te pastreaza pentru ea. Pianul s-a umplut de praf, picaturile de vin s-au uscat pe un tablou, in forma unei cruci.
Copilul-luna incearca zadarnic sa strabata printre oboanele grele. Poate mai scoate pe cineva de acolo. Dar nu, totul e incremenit. Memoria se despleteste din visare, imaginile se despart de sunet. Am plecat.